Produktinformation

• Veröffentlicht am: 2009
• Einband: Taschenbuch
• 279 Seiten

Pressestimmen
Textul german, care stă la baza acestei ediţii nu este indicat. Din păcate, nu-l găsim nici pe net, dar poate că strădania noastră nu a fost suficientă. În Prefaţă autorul ne mărturiseşte cum a ajuns să se ocupe de monumentele bisericeşti şi că a elaborat „o lucrare interdisciplinară, care încearcă să prezinte fenomenul cetăţilor bisericeşti ale saşilor” (p. 7). De remarcat faptul că pare a fi singurul autor din istoriografia temei care îl citează pe Lucian Blaga, cu câteva fraze ultragenerale, privitoare la bisericile saşilor. Mai inspirată este comparaţia proprie, a cetăţii cu corabia lui Noe, menită să salveze minimul necesar pentru o viaţă. Partea I „Ceăţile [sic!] bisericeşti, evoluţie şi caracteristici”, începe cu un Context istoric presărat cu erori. Dacia este părăsită la 272, apoi este străbătură şi de către longobarzi, ungurii cuceresc Transilvania la sfârşitul secolului al IX-lea, după ce au fost alungaţi din Rusia de sud, acelaşi teritoriu este apoi „recucerit”, secuii sunt „un trib maghiari cu o organizaţie clanică [sic] proprie” (p. 12). Imaginarea colonizării săseşti este destul de personală. Vom vedea câteva clişee marxiste notorii care pretind a reface „lupta de secole a satelor împotriva greavilor ereditari [care] a condus la triumful definitiv al orientării democratice a comunităţilor” (p. 16). Tot la fel sunt citatele reluate de forma: turcii „fără a fi interesaţi în dezvoltarea forţelor de producţie” (p. 18). Viaţa comunitară a saşilor transilvăneni pleacă de la o premisă sumbră, pentru care nu avem credinţa că ar fi una deplin corectă: „factorii externi nefavorabili care, …, au însoţit întreaga istorie a saşilor”. Dacă ar fi fost adevărată, mişcarea de întoarcere a saşilor în Germania ar fi fost mult mai timpurie decât în vremea regimului comunist. Aşezarea adunată a gospodăriilor ţine de mai mulţi factori decât cei socotiţi a fi premise pentru o apărare. Interpretarea decimei ca formă a „organizării de tip militar” este de respins din capul locului. Traducerea deficitară confundă darea (impozitul) cu decanatele, ca subdiviziuni ale centuriilor (p. 33). Detalierea funcţionării vecinătăţilor, pe baza unor documente de la finalul secolului al XVIII-lea, este interesantă şi insolită pentru legătura presupusă, din viaţa cetăţilor. Ideea finală, a anihilării individului, în favoarea colectivităţii, pare a se compara mai curând cu preceptele unei societăţi asiatice, decât europene. Ajuns la concret, H. F. vede totuşi bine că în biserici a rămas loc generos pentru afirmarea personală, în fond contrazicând imaginea acreditată iniţial prea apăsat. Arhitectura ecleziastică în localităţile săseşti din Transilvania este introdusă cu referiri la un context general. Mai apoi, avem surpriza să constatăm că autorul înclină să atribuie nu doar unele cimitire sau aşezări unor secui, dar şi prime biserici ori donjoane (p. 42). Ni se pare că insolitul acestei opinii trebuia să-şi găsească o continuare în teritoriile unde secuii s-au stabilizat definitiv. Apoi, nici eliminarea elitelor greviale din aceste iniţiative nu s-ar putea face cu mare uşurinţă. Nici respingerea antecedentelor de lemn ale bisericilor saşilor nu se poate şterge atât de uşor (p. 43), atât timp cât demonstraţia vechimii bisericilor de piatră nu coboară niciodată în secolul al XII-lea. În continuare, sinteza de istorie a arhitecturii religioase este de urmărit cu prudenţă. Alături de elemente foarte noi care sunt integrate discursului, se păstrează şi opinii dintre cele mai contraproductive. Nu ştim de unde s-a extras, de pildă, ideea influenţelor cisterciene în arhitectura de zid a Ţării Haţegului (p. 46). Nici „apariţia şantierelor independente în mediul rural [care] se explică prin puternica conştiinţă de sine a comunităţilor…” (p. 49) nu poate fi luată în considerare. Este, cel mai des o vulgarizare de producţie, cu meşteri siguri aduşi de undeva, dar negăsiţi încă de cercetarea de specialitate. Dacă s-ar mai dorit să se particularizeze, nu ar fi fost rău dacă s-ar fi observat gratitudinea pe care comanditarii o manifestă faţă de principala lor sursă de bogăţie, vinul. Decorurile frecvente cu viţă de vie şi struguri fac parcă parte dintr-un cult păgân al lui Dionisos. Arme, tehnică de luptă şi de apărare este un subcapitol scurt şi aproape de o schiţă. Pomenirea, în treacăt, a descoperirilor de la Şelimbăr – sub numele unui atelier anonim din secolul al XIII-lea, a unei spade singuratice de la Drăuşeni, a arcului şi „săgeată” consolidează această impresie. Apoi, citarea prezenţei mercenarilor bine antrenaţi, alături de „bieţii” ţărani, pentru apărarea cetăţilor, ar fi fost un destul de bun semnal că lucrurile nu se prezentau idilic ori simplist. La fel se întâmplă şi cu mulţimea de arme de foc ori cu maşinile din care (stupoare), unele aruncă păcură încinsă! La fel de ciudată este citarea unor „burghie”, ca instrumente de asalt (p. 52). O armă pe care suntem convinşi că n-a folosit-o nimeni, ar fi „suliţa pentru porci şi urşi” (poate lancea!). Se citează şi folosirea cârligului de luptă, fără ca să se înţeleagă cam la ce anume era el util, la porţi şi bastioane, iar o altă traducere neatentă, ajunsă ilară, scoate la iveală: „iar toţi ceilalţi din strajă să aibă pregătită o secure mare” (p. 53). Regulamentele de apărare ale oraşelor sunt destul de îndrăzneţ extrapolate pentru bisericile care ar fi trebuit să oglindească o imagine altă dată lipită de ţărani săraci şi colectivişti înainte de invenţia colhozurilor. Şi în încheiere, se citează „Nimeni nu trebuia [la trecut? – n. n.] să-şi piardă raţiunea, fugind din oraş sau aruncându-se de pe fortificaţii” (p. 53). Păcat că ideea stresului şi suicidului constat la Braşov nu sunt exploatate suficient pentru mentalul de epocă. La fel de interesante sunt protocoalele de comportament pentru noncombatanţi. „Femeilor, tinerelor şi tinerilor, precum şi copiilor, …, le este interzis să strige, să plângă, să umble pe străzi consolându-se reciproc, toţi aceştia să stea acasă, rugându-se … Să aibă pregătite vase cu apă…” (p. 53). Cele două-trei asedii scurt descrise fac mai mult decât orice nepricepere istorică generală. Fortificaţiile cetăţilor bisericeşti. Antecedentele primare sunt trecute în revistă. H. F. socoteşte că la Posada anului 1330 s-ar fi folosit prisăci (p. 55). Opinia se singularizează şi prin aceea că, nicăieri şi niciodată altcândva, nu mai sunt menţionate asemenea lucrări de fortificare în Ţara Românească. Tranşarea atribuirii fortificaţiilor din sudul Transilvaniei altcuiva decât saşilor, este mult prea netă. Nici autorul nostru, nici altcineva, nu va reuşi prea curând să jure că acelea ar fi fost ridicate doar de secui ori doar de către unguri. Prea mare admirator al lui Walter Horwath, H. F. ar fi meritat să consulte şi altă literatură germană care s-a exprimat la adresa teutonilor din Bârsa. Dacă în dreptul unor monumente se respingea apartenenţa la iniţiative ale grevilor (p. 42), în altă parte categoria este reţinută, folosindu-se doar în dreptul a două alte exemple (Câlnic şi Gârbova) (p. 56). Analiza de o asemenea factură este incorectă metodologic. Exemplele sunt doar dintre cele conservate foarte bine ori prea evidente pentru a fi socotite altceva. Dar, în niciun caz, lista categoriei nu se restrângea la ele. Nu mai insist asupra conceptului de „cetate ţărănească” de care autorul nu se poate dezbăra. Regret doar sincer că nu a citit nimic din comentariile mele la subiect (Castelarea carpatică. Fortificaţii şi cetăţi din Transilvania şi teritoriile învecinate (sec. XIII-XIV). Cluj-Napoca, Ed. Mega, 2005, 653 p. – cap. despre critica „cetăţilor ţărăneşti”, adăugând, cu acelaşi regret, cum nici capitolele despre cetăţile „săseşti”, cetăţile cavalerilor teutoni şi bisericile fortificate). Tot ceea ce se referă la Râşnov este prea vechi şi depăşit (vezi de pildă: Locuirea târzie din interiorul cetăţii Râşnovului, în vol. Concepte şi tehnici de restaurare. Focşani, 26-29 mai 1999. Bucureşti, 2000, p. 77-94). Autorul nici nu ştie că „biserica în forma în care o cunoaştem astăzi” (p. 58), sunt de fapt două, din care cea veche, „restaurată” în cetatea de jos, şi cea evanghelică „dizolvată” complet în cetatea de sus. Fără să mai menţionăm că el nici nu este o cetate bisericească, dintre cele care ar trebui să fie ţinta volumului. Observaţia mea mai veche, relativă la felul în care incintele de cimitire s-au interpretat ca fiind automat curtine, trebuie să o reafirm din nou. Nu aşa vom descoperi antecedentele de fortificare. Voi atrage atenţia că monstranţa de la Sibiu, menţionată la 1394 (p. 60) nu are nimic excepţional. Asemenea piese de orfevrărie liturgică erau astfel concepute încât să imite construcţii reale. Se scrie despre „orificii pentru propagarea sunetului” (p. 66). Este prea original şi alături de ceea ce este acceptat ca funcţie a deschiderilor din turnuri. Lipsa alinierii golurilor nu a ţinut numaidecât de preîntâmpinarea fisurărilor (p. 69), ci de acoperirea unghiurilor de tragere. Există cantitate de turnuri romanice la care ferestrele sunt perfect aliniate. Ar fi fost de aşteptat să existe o netă diferenţiere între fereastră pentru tragere cu arcul, arbaletă ori arma de foc. Nu tocmai degeaba, unele tipuri de ferestre poartă numele de arbaletire (termen lipsă din glosarul final). Ar trebui să rămânem încă prudenţi la „căsuţele fortificate” (p. 77) ori „case fortificate” (p. 78). O cât de sumară abordare a capelelor nu-şi justifica locul în acest sector de volum. Locul potrivit se afla cu două subcapitole mai departe. Prezentarea caracteristicilor arhitect...